Revin după o semi scurtă-lungă perioadă de tăcere. Datorată surmenării intelectuale. :) Not… Am avut o suită de evenimente la care, unii dintre voi aţi participat, iar pe calea aceasta vă mulţumesc pentru faptul că aţi fost alături de noi.
Am o veste tare bună pentru fanii Adrian Chivu…si pentru noi! Romanul Caiet de desen, al mai sus-numitului, a câştigat premiul internaţional pentru literatură Insula Europea.
Juriul şi-a anunţat câştigătorii vineri, 9 octombrie, în deschiderea manifestării „Lectura şi scrisul între mai multe culturi: cărţi şi biblioteci din Uniunea Europeană”, urmând ca festivitatea de decernare a premiului să aibă loc pe 30 octombrie, la Perugia. Au existat 32 de nominalizaţi la acest premiu, toţi fiind scriitori din Uniunea Europeană.
După succesul primului roman, Adrian Chivu a continuat să publice la Curtea Veche (care deţine în exclusivitate drepturile de publicare ale scrierilor sale) încă două titluri, în cadrul colecţiei Un Roman: Benzi desenate (2009) şi Exit (2008). În acest moment, editura are în pregătire alte două romane, Zâmbetul lui Buddha şi Cât timp dormi.
Primirea acestui premiu a fost un imbold pentru noi în a continua ceea ce am început, confirmându-ne faptul că am luat decizia corectă. Chiar dacă ideea de a promova tinerii scriitori [şi cu atât mai mult cei ce nu (se în)scriu în tipare]nu este gustată de prea mulţi editori, aceasta pare să încânte publicul tânăr, care a arătat faptul că are alte aşteptări cu privire la volumele care îi sunt oferite, în comparaţie cu ceea ce a fost obişnuit să primească.
Pentru a vă convinge de cele spuse şi de faptul că Adrian Chivu chiar are o scriitură total aparte, serviţi, vă rog, un fragment din Caiet de desen!
FRAGMENT din CAIET DE DESEN
01.03
— De ce vrei mereu să-mi aminteşti? Îţi face plăcere?
— Plăcere? Am spus eu aşa ceva?
— Pentru ea? De asta?
Când părinţii mei se ceartă, eu îmi las capul în piept. Acolo este întuneric. Acolo sunt singur şi nicio voce nu mă poate răni. Acolo este şi o pasăre care mă înveleşte. Dacă nu ştii cum e, nu pot să-ţi spun.
Îmi las capul în piept şi încep să număr.
Aşa nu mă aude nimeni. Pot să număr cât vreau. Chiar şi o zi întreagă. Ei se ceartă. Ba nu, acum nu se mai ceartă. Nu-i mai aud. Nu mai am cum. Am coborât până când întunericul şi pasărea au devenit acelaşi lucru.
Nu lucru, dar nu ştiu cum să-i spun.
— Pentru asta vă certaţi?
Ea este bunica mea. Degetul ei mă arată pe mine. Are o unghie galbenă şi o carne maronie. Nu a fumat niciodată, dar aşa arată degetul unui bătrân. Am vrut să-i simt gustul. Atunci s-a întors spre mine şi m-a plesnit. Mi-a spus să nu mai fac niciodată aşa ceva
Mi-a spus:
— Mi-e silă de tine. Dispari.
Nu m-a lăsat.
Bunica mea mă urăşte, aşa cred.
Ura este un pas înainte şi doi înapoi. Aşa ne-a învăţat la centru. Un şotron pe care arunci o pietricică tot mai departe şi sari într-un picior, te apleci şi o iei. Apoi, sari cu faţa unde îţi era înainte spatele şi vii spre cifra unu.
La centru învăţăm multe.
Mama s-a uitat la bunica mea aşa cum se uită, câteodată, la coşul de gunoi plin cu resturi alimentare. A vrut să-i spună ceva, a deschis gura şi a amuţit. Niciun sunet nu a ieşit din gâtul ei.
— Nu-i treaba ta.
Tata s-a aşezat pe scaun. Bunica şi-a încrucişat braţele pe piept. Eu am vrut să mă duc să o îmbrăţişez pe mama. Este tot ce pot să fac, fără să fiu găsit vinovatul tuturor relelor. Rele sunt lucrurile pe care dacă le bagi în gură poţi să te intoxici. Asta o ştie oricine. Însă rele mai sunt şi lucrurile pe care rişti să le bagi în gură din pură curiozitate.
Dar nu am făcut niciun pas. Număram şi încercam să nu aud ce spune.
Bunica şi-a ridicat din nou degetul spre mine.
— Nu merită, ascultaţi-mă pe mine. Am văzut multe la viaţa mea, poate prea multe să ştiu că nu merită.
Tata nu a sărutat-o pe mama.
Mama nu s-a uitat la tata. I-a spus bunicii:
— Să facă ce-o vrea, pe mine nu mă mai interesează.
Am zis să nu mai trag cu ochiul. Am început să număr cu voce tare. Aşa nu-i mai auzeam. După aceea am coborât acolo şi întunericul era imens şi cald. Simţeam şi o umezeală care mă încânta.
Putea să fie o burtă.
Eu stiu cum arată o burtă pe dinăuntru. Sunt multe maţe fierbinţi care colcăie. Aşa este şi aici. Mi-au dat cu apă rece pe faţă.
Mama plângea.
Tata încerca să-i spună că ar fi trebuit să se obişnuiască până acum.
Am vrut să număr din nou, dar nu am mai putut.
02.03
M-am ridicat de pe canapea şi am vrut să mă duc pe balcon. Mama era în bucătărie, cu o vecină. În bucătărie se întâmplă toate relele. Acolo este cel mai uşor să-ţi pierzi sufletul.
Afară era cald.
O lumină galbenă bătea în geamurile de la balcon. Voiam să o ating şi să o gust.
Bunica stătea şi se uita la televizor.
— Ce te fâţâi atât. Stai odată locului.
M-am oprit în mijlocul sufrageriei. Nu mai puteam să mă întorc. Odată ce părăseşti un loc, nu te mai poţi întoarce. Nici de plecat nu mai puteam să plec. Ceva în mine mă ţinea pe loc. Era ca o gheară. Sau poate lipsa unei reacţii.
Nu mă pricep la mecanică.
— Du-te, nu văd nimic de tine.
Am vrut să o strig pe mama. Îmi imaginam că mă dezbrac de carne, că-mi lepăd oasele aşezându-le unul peste altul şi aşa, dezbrăcat, plec fără să mai simt nicio greutate. Aş fi strâns-o pe mama de braţ şi mi-aş fi trecut capul peste pieptul ei.
— Pleacă odată.
Era şi un aer care începuse să miroasă a primăvară.
— Cu tine vorbesc. Ce dracu ai?
Auzeam vocea mamei. Cred că şi plângea. Îşi trăgea nasul ca şi cum ar fi fost răcită. Gura ei păstra o pojghiţă de salivă.
Îmi era frică.
Vecina avea o voce piţigăiată. Încerca să fie gravă. Nu auzeam ce-i spune. Sunetele nu voiau să capete niciun înţeles. Am încercat să mă mişc, dar fără niciun rezultat. Bunica mea îşi pierduse răbdarea.
Am văzut-o cum se ridică.
Are un corp mic şi ghebos. Nişte ochelari mari cu rame groase şi decolorate de timp. Venea spre mine. În loc de dinţi are o placă de plastic.
M-a zgâlţâit.
— Cu tine vorbesc.
M-a prins de cot şi a început să mă tragă spre ea.
— Du-te unde voiai să te duci.
Nu vreau să mă duc nicăieri.
— N-ar fi trebuit să te naşti.
Am înţeles că lumina este caldă. Geamurile erau opace şi strălucitoare. Câteva voci de copii ajungeau până în încăperea noastră. Aş fi vrut să-i văd. Cred că alergau.
Mama a ieşit din bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
Nu aveam ce să-i spun. Şi-a dus mâna la ochi şi şi a trecut-o ca şi cum ar fi fost ceva ce trebuia şters.
Eu nu pot fi şters.
Bunica i-a spus:
— Nu ştiu ce are băiatul ăsta.
Mama s-a apropiat de mine şi şi-a trecut mâinile pe după umerii mei:
— Ce s-a întâmplat?
Câteva cuvinte s-au desprins de mine fără să-mi dau seama ce sunt. Apoi, am tăcut şi mi-am lăsat capul în piept.
— Să nu-ţi fie frică, sunt mama ta.
— Cred că vrea pe balcon, spre balcon se îndrepta.
Bunica s-a aşezat la loc în fotoliu.
— Hai pe balcon.
Am tăcut.
— Atunci, spune-mi ce vrei.
Il vroiam pe tata.
Tăcerea are gust de urină. Bunica şi-a ridicat degetul:
— Ţi-am spus să-l laşi în voia lui, prea îl bibileşti.
Ceva ca o roată dinţată a scârţâit în urechile mele. Bunica şi-a lăsat degetul în poală. Parcă tot ce-ar fi trebuit spus s-ar fi spus.
Cum spui: mi-e sete.
Sau: mi-e foame.
