Ma Jian, născut la Quingdao, în 1953, este una dintre cele mai puternice voci ale literaturii chineze actuale. Moştenirea simbolică pe care i-o lasă bunicul lui, victimă a Revoluţiei Culturale, îl face să cunoască direct „binecuvântarea“ regimului comunist. Diversele profesii pe care le practică, în special cele de fotograf şi apoi fotojurnalist, îi permit să călătorească pe teritoriul Chinei, ulterior vizitând Tibetul într-o incursiune personală de trei ani. Poveştile pe care le culege, vizând aspecte cel puţin insolite ale culturii tibetane aflate sub ocupaţia chineză, se regăsesc în primele două volume, Red Dust — o carte de călătorii — şi Scoate limba! (Curtea Veche Publishing, 2008). În 1987, Scoate limba! e interzisă de regimul comunist, iar Ma Jian se mută în Hong Kong. După câţiva ani se stabileşte în Europa împreună cu Flora Drew, cea care îi va deveni soţie şi care îi va tălmăci cărţile în limba engleză. În prezent trăieşte la Londra. Ultimul său roman, Beijing Coma (2008), ascunde sub povestea comei unuia dintre participanţii la evenimentele din Piaţa Tiananmen, din 1989, metafora poporului chinez — îşi poate aminti trecutul, dar e incapabil să acţioneze. De acelaşi autor: Red Dust, Beijing Coma.
Donator sau dăruit
“Fără să mai ridice paharul în semn de toast, donatorul prinse iute cu beţişoarele cea mai grasă bucată de gâscă, probabil târtiţa, şi şi-o îndesă grabnic în gură. Poate că din cauza profesiei de donator căpătase o capacitate instinctuală de a culege de pe masă tot ce era mai hrănitor. Era, aşadar, în stare să apuce ce-i mai bun din prima înghiţitură şi, pe cinstite, nu rămânea nimic nemestecat.
— Dar stai bine cu mirosul, zise donatorul după ce înghiţi.
— Eu nu pricep cum trăiesc oamenii ăştia, sunt într-un continuu du-te vino, mereu pe fugă; tare ocupaţi mai trebuie să fie, spuse scriitorul.
— De şapte ani şi mai mult tot trag.
Donatorul se aplecă şi scuipă fărâmele de oase în hârtia aceea liniată, pe care un cheag de sânge începea să se întărească.
— Şi eu la fel, răspunse scriitorul, molfăindu-şi bucata de gâscă.
Pe când mesteca lacom şi-şi lăsa capul pe spate ca să înghită mai bine, guşa îi fâlfâia urmând mişcările maxilarului. În tot acest timp, expresia de pe faţa lui era a unuia care plânge. Din cauza vinului, donatorul vedea cum capul umflat al scriitorului devenea tot mai rumen, precum castanele coapte.
— Nu trebuie să-mi bat capul prea tare pentru un blid de mâncare, spuse el, încercând să-l provoace la discuţii pe scriitor. Însă, adăugă el bătându-şi pieptul, mă doare tare aici.
În ultimii şapte ani folosise foarte des fraza asta, pe care o preluase de la scriitor. Când a donat sânge pentru a doua oară, scriitorul l-a luat în braţe şi, plângând, i-a zis: „Mă doare foarte tare aici!“
— Ghimbirul trebuie tăiat în felii subţiri, pentru că, odată aruncat în supă, absoarbe tot mirosul acela de peşte. Dă-o-ncolo, asta ştie oricine!
Apoi, scriitorul scuipă oasele pe foaia liniată şi, plecându-şi capul, spuse:
— N-am scris mai nimic în ultima vreme, de câte ori m-am apucat n-am ajuns nicăieri. Trebuie să o iau mereu de la început.
Donatorul privi la părul rar al scriitorului, la capul din care, precum firele subţiri de păr, deşteptăciunea se răspândea spre toate zările. Donatorului i se spunea Vasili, porecla aceasta era o amintire de neuitat din vremea lagărelor de reeducare, când tinerii de la oraşe erau duşi la ţară, „să înveţe de la ţărani“. Pentru că, după ce a văzut un film albanez, în aceeaşi noapte a strigat în vis: „Ei, Vasili!“ Măcar de-ar fi fost şi el un bărbat puternic şi înalt ca acela… Dar nu era nici pe departe.
După ce s-a întors în oraş, a tot umblat încolo şi încoace, însă cum nu ştia să facă mai nimic şi nici relaţii nu avea, doi ani nu a găsit nimic potrivit de lucru. Abia după ce s-a sfârşit Revoluţia Culturală şi-a găsit o slujbă temporară de vidanjor tocmai în districtul de vest al Beijingului. Se vede însă treaba că nu îl prea ducea mintea să fi pus o placă de lemn peste tinetă ca să nu-şi murdărească pantalonii, aşa că, nemaiputând să scoată mirosul acela din ei, i-a vândut pe un yuan şi cinci jiao unui om de la ţară. La urmă a lăsat baltă şi slujba asta.
Apoi, într-o bună zi, a reuşit să se strecoare cumva într-o grupă de donatori şi aşa se face că, pentru prima oară în viaţă, a primit un cupon care-i dădea dreptul la hrană în valoare de 45 de yuani, din care să-şi cumpere mai ales ficat de porc, ba şi o cartelă pentru 2 kilograme şi jumătate de ouă. Iată cum dorinţa cea mai arzătoare din viaţa lui a fost dintr-odată împlinită. De cum a pus pe masă, bătându-le cu palma, cuponul pentru ficat de porc şi cartela pentru ouă, părinţii şi sora lui au început să-l privească cu alţi ochi. Devenise stâlpul familiei. Când a primit, în calitate de donator al fabricii de textile, şi un cupon pentru o bicicletă marca Phoenix, faima lui s-a răspândit în tot cartierul. Casa lui a devenit de atunci loc de adunare pentru toţi vecinii care nu mai conteneau să-i laude succesele.
Ca să îndeplinească planul privind donarea de sânge, vreo trei fabrici mai măricele din cartierul de vest Xicheng i-au făcut carte de muncă. Multe alte unităţi îi cereau ajutorul, ungându-l pentru asta cu ţigări şi băuturi bune, dar lui nu i s-a părut suficient de interesant încât să-l facă să întindă o mână.
După şapte ani de trudă, Vasili al nostru ajunsese donator profesionist, plin de bani, cu buzunarele doldora de cupoane pentru ventilatoare, televizoare, cărbuni, lemne, ţigări, carne şi alte întăritoare. Apoi, el şi prietenii lui deschiseseră în veceul de vizavi de centrul pentru donatori de sânge, tocmai în buricul târgului, un soi de agenţie de recrutare. Biroul lor era pus chiar lângă un pisoar unde, ca să nu se stropească cu urină, au aşezat un paravan din lemn. Seara îşi legau masa de grilaj cu un lanţ din fier, aşa încât nimeni n-avea cum s-o fure. Locaţia era deci foarte ieftină, nu trebuia să plătească Ministerului Sănătăţii decât trei yuani pe lună, dar condiţia era să nu-şi pună firmă.
În fiecare zi reuşeau să adune de pe străzi cam unsprezece sau doisprezece oameni pe care îi convingeau să se ducă la spitalul de peste drum şi să doneze sânge. Apoi, aceştia se întorceau cu certificatul şi primeau în schimb jumătate din valoarea înscrisă acolo, în bani gheaţă. Ce rămânea se împărţea între şeful donatorilor şi prietenii lui. Desigur, şefului îi revenea ceva mai mult.
Aşa-zisa „agenţie“ avea şi câteva produse pe care le folosea înainte de donarea de sânge precum: apă chioară pentru creşterea greutăţii, nişte plăcuţe de fier, subţiri, dar destul de grele, plus bandă adezivă cu care să lipească respectivele plăcuţe; mai aveau un vraf de cărţi de muncă, ştampile, fotografii, lipici şi tot felul de cupoane şi certificate la preţ negociabil. Mai erau şi vreo patru perechi de ghete cu toc, de diverse mărimi, însă două perechi le fuseseră furate din neatenţie. Tocurile încălţărilor adăugau staturii încă vreo zece-doisprezece centimetri, aşa încât până şi un copil de doisprezece ani putea întruni condiţiile necesare pentru a dona sânge.
După ce au mestecat-o şi au supt toate oasele, din gâsca friptă nu mai rămăseseră decât nişte resturi măcinate. Afară începuse să se întunece, iar în lumina aceea difuză de la asfinţit lucrurile începeau să se confunde între ele. Firmele luminoase ale câtorva clădiri înalte se aprinseseră deja şi licăreau colorând cerul. Cei doi bărbaţi, care erau de acum sătui şi mulţumiţi, vorbeau ceva mai domol. Pentru scriitorul profesionist cina asta făcea cât salariul lui pe două săptămâni, un adevărat ospăţ cu carne adevărată. În copilărie, scriitorul nu mâncase carne aproape deloc. Ai lui reuşeau, când şi când, să facă rost, cine ştie de unde, de câte o fâşie de şorici, şi atunci o fierbeau şi făceau din ea o zeamă lungă — aşa crescuse. Cam tot aşa a fost şi cu donatorul, poate doar un pic mai bine. După cum s-a lăudat la brigadă, recordul lui a fost în anul în care a reuşit să mănânce carne de şaptesprezece ori, asta până să ajungă să-şi pună sângele la bătaie. Aşa o realizare îl ridica cu un cap mai sus faţă de colegii lui din brigadă. Dar după numai un an de când a devenit donator de sânge, recordul a fost doborât. Politica de deschidere a Chinei şi reforma economică a lui Deng Xiaoping l-au adus în culmea fericirii.
— Pe vremea brigăzii de reeducare, s-a întâmplat să mâncăm carne o singură dată într-un an. Îmi amintesc de seara dinainte, când m-am hotărât să nu mănânc nimic altceva, în aşteptarea cărnii: de emoţie şi de poftă nici n-am mai putut dormi. Unde mai pui că mirosul de carne prăjită din bucătărie ajungea imediat la noi în dormitor, zise donatorul.
— Pe atunci eram înnebunit după Gorki. Şi mai erau şi Gogol, Lermontov, Antuşev, pe care i-am găsit după ce s-au confiscat cărţile din biblioteca municipală, spuse scriitorul, fără să continue firul gândurilor donatorului.
— Asta ne dăuna foarte tare la sănătate, toţi eram sleiţi, cel puţin cei de peste patruzeci de ani n-aveau vlagă deloc. Săptămâna asta ai ieşit din casă? întrebă donatorul scoţând un rotocol de fum (schimbase un cupon pentru un televizor pe un cartuş cu ţigări de import).
Îşi dădu seama că scriitorul nu îi răspunse, de multe ori era cam absent. Aşa că, arcuindu-şi puţin sprâncenele, îl întrebă:
— Ia zi-mi, nu ţi se pare că sunt cam ofilit?
— Eşti verde ca bambusul şi sănătos tun! îi zise scriitorul, apoi se uită în ibric să vadă dacă fierb ouăle. O fâşiuţă de albuş se scursese dintr-un ou crăpat, iar acum arăta ca un peştişor care se fâţâia de colo-colo prin oală. „Ceva tot are să se întâmple“, îşi zise scriitorul, prin minte trecându-i un fragment dintr-o carte pe care tocmai o citise. „Ia te uită la oul ăsta! Barca se răstoarnă şi împăratul a fugit!“, zise scriitorul ca pentru sine, pe când faţa i se înroşea tot mai tare, arătând ca o castană coaptă. Ba, dacă te uitai mai bine, avea o grimasă de parcă râdea, asta ca dovadă că băutura i se urcase la cap.
Cu puţin timp în urmă, secretarul de la Asociaţia Scriitorilor îl chemase pe la el. Venise un ordin, de la Comitetul Central al Partidului, ca în luna martie să se ajungă la un moment de vârf în campania „Să învăţăm de la exemplul lui Lei Feng“, eroul naţional care şi-a dat viaţa pentru binele celorlalţi. Aşa că el primi însărcinarea să scrie o nuvelă avându-l ca subiect pe Lei Feng. „Caută-mi un Lei Feng al zilelor noastre“, îi spuse secretarul, „aşa încât să scrii o poveste reală. Trebuie să găsim în societatea de azi un personaj asemenea lui Lei Feng din anii ’60, cu aceeaşi conştiinţă socialistă. Iar la final să scrii despre cum şi-a dat el viaţa pentru tovarăşul aflat la ananghie.“
În faţa şefului, scriitorul simţi că i se întunecă minţile şi-l ia cu leşin, atunci căscă ochii disperat, dar totodată încercă să forţeze un zâmbet. Asta ca să nu strice impresia pe care şeful şi-o făcuse despre el.
— În ce an a murit Lei Feng? întrebă el. Asta, evident, ca să-i dea ocazia şefului să-l beştelească niţel.
— Mai e nevoie să întrebi? Măi Sheng, măi! Păi se vede că Lei Feng nu este tocmai viu în mintea şi în inima ta!
— În inima mea numai Partidul este viu! spuse scriitorul.
— Păi atunci, numai bine, uite, Partidul te-a ajutat să devii un mare scriitor, iar acum ai ocazia să o dovedeşti. Pricepi? Că, vorba aceea, „pregăteşti oastea vreme îndelungată ca să o trimiţi la război o singură dată“. Şi acum e vremea să arăţi ce poţi, să-ţi arăţi recunoştinţa faţă de Partid. Chestiunile concrete le rezolvi tu. Iar dacă ai vreo nedumerire poţi să mă cauţi. Că anul trecut, la capitolul calitate şi cantitate, au cam fost probleme în ceea ce te priveşte. Nici articolele, nici temele alese n-au fost pe măsură. Imaginea revoluţionarilor n-a fost deloc strălucitoare, drapelul nu a fost luminos. Ce ţi-o fi venit să prezinţi cadrele mai vârstnice de partid drept reacţionare?
— Dar în propaganda din presă, de anul trecut, se spunea despre cadrele vârstnice că sunt prea conservatoare şi că mai bine ar face să-i lase pe cei tineri să acţioneze, să treacă cu curaj la reformă.
— Bine, asta a fost anul trecut, acum nu mai e aşa! Acum, cu cât eşti mai în vârstă, cu atât eşti mai reformator. „Valurile din urmă le împing pe cele dinainte, aşa curge fluviul Yangze“. Uită-te puţin la editorialul ăsta, îi spuse secretarul, arătându-i un număr din Cotidianul Poporului.
— Şi cam ce vârstă trebuie să aibă Lei Feng în povestea mea? întrebă scriitorul, scoţând creionul şi carneţelul din buzunar.
Secretarul se gândi ce se gândi, apoi spuse:
— Chestiunile concrete ţin de ingeniozitatea fiecăruia, acestea sunt amănunte în care noi, clasa conducătoare, nu ne putem implica. Scriitorii fruntaşi ai fiecărui comitet judeţean din ţară s-au apucat deja de treabă, tu eşti reprezentantul nostru, nu se poate să fii mai prejos.
Înainte să iasă din birou, secretarul adăugă cu o voce gravă:
— Fă-ţi treaba ca lumea şi scrie despre Lei Feng aşa cum trebuie. După aia, poate te propunem să fii inclus în marele Dicţionar al Scriitorilor Chinezi.
— Îţi dai seama, propriul meu loc în istoria literaturii! spuse scriitorul. Adică doar cu o povestioară acolo pot să intru în Dicţionarul Scriitorilor Chinezi!
— Frate! Ai să ajungi nemuritor! spuse donatorul, dând din cap.
— Nu trebuie decât să găsesc un Lei Feng al zilelor noastre, însă, din păcate, nu-mi vine în minte niciun om din care să fac un erou de roman.
Scriitorul îşi aminti de prima lui zi la brigada de producţie, când şi-a scos creionul şi a scris pe prima pagină a carnetului: „Trebuie să devin un şurub care nu rugineşte niciodată, unde mă pune partidul, acolo să stau şi să strălucesc!“ — adică exact cum îşi dorea şi Lei Feng. Îşi mai aminti că la şcoală îi învăţaseră cum Lei Feng purtase aceleaşi izmene vechi vreme de cinci ani de zile, peticindu-le iar şi iar. Asta pentru că era mai bucuros să dea bănuţii pe care-i strângea bătrânilor şi oamenilor nevoiaşi, în loc să-şi cumpere o nouă pereche. Iar un astfel de om nu avea cum să mai trăiască într-o societate atât de înnebunită după bani, care nu s-ar fi dat înapoi nici de la omor pentru ei.
Scriitorul se tot chinuia să găsească în jur un om asemenea lui Lei Feng, însă, oricât ar fi încercat, prin mintea lui treceau mereu imaginile vii ale acelora despre care nu scrisese niciodată. Uite, copistul acela care stă tot timpul în uşa feroneriei privind trecătorii grăbiţi. Culoarea pielii îl dădea în vileag ca pe unul care nu era din părţile acelea, mai ales mâinile albe şi subţiri, ca de femeie.
Carnea de gâscă se mistuia de acum în stomacurile celor doi, iar acest fapt le conferea o expresie foarte binevoitoare.
— Sunt gata şi ouăle, spuse donatorul. Tu ai să ajungi în Dicţionarul Scriitorilor Chinezi. Eşti scriitor, martor al timpurilor, conştiinţa generaţiei. Eu însă, deşi salvez vieţile multor oameni cu sângele meu, nu fac doi bani, şi nimănui nu i-ar păsa dacă aş muri. Măcar de ar vrea cineva ca tine să scrie despre o viaţă ca a mea.
— Felul în care faci tu bani e detestabil, curată impostură. Auzi, să iei orice fel de om de pe stradă şi să-l pui să doneze sânge. Nu te gândeşti că poţi să iei sânge de la un bolnav şi să-l dai unui om sănătos? Asta e crimă, o dovadă a răutăţii omeneşti, spuse scriitorul, într-o obişnuită lecţie de moralitate şi justiţie.
Dar donatorul, arătând spre resturile de pe hârtia liniată, spuse:
— Uite ce e, carnea de gâscă nu creşte în copac! Dacă n-aş fi eu cu această profesiune a mea, băncile de sânge din toată ţara n-ar mai avea nicio picătură. Plătesc preţ de sânge adevărat, trudă grea, pentru ţara mea.
— Ăia tot n-au pus ghimbir la capetele de peşte, mormăi scriitorul, după care se gândi că poveştile lui nu au nici măcar început sfârşit, însă, altfel, sunt cât se poate de reale. Scrisul nu e decât un fel de consemnare a realităţii, dar lucrurile din realitate sunt moarte. Ca şi o carte, dacă nu este gânditorul care să o născocească, atunci ea nu există sau nu este reală.
— Dacă n-aş fi eu, ţara asta s-ar duce de râpă! mai spuse donatorul.
— Străinii donează sânge pe gratis, i-o întoarse scriitorul. Eşti un escroc, o minciună, un fals filantrop.
— Stai liniştit că sunt de zece ori mai adevărat decât tine, spuse donatorul, ştiind că atinge un punct sensibil.
În toţi aceşti ani, donatorul ajunsese să deprindă limbajul scriitorului şi, astfel, să ştie unde şi cum să înfigă câte un ac.
— Împăratul e la ananghie, iar marinarii se târâie la ţărm, bodogăni scriitorul ca pentru sine, făcându-se mic în scaunul lui.
— Directorii de la fabrică pe mine se bizuie ca să-şi facă planul la donat sânge. Şi, astfel, în fiecare an economisesc zeci de mii de yuani pe care, altfel, ar trebui să-i dea pe compensaţii, prime de vacanţă sau concedii de recuperare. Noi nu vrem decât bani, nu am cerut niciodată prime de vacanţă sau concediu medical. Multe fabrici au ajuns chiar fruntaşe datorită nouă. Eu sunt „donator avansat“, sunt de teapa altruiştilor de profesie, ca Lei Feng. Zici că străinii donează pe gratis, nu? Păi să-mi dea şi mie statul ceva ca lumea de lucru şi atunci aş putea să donez şi eu pe gratis.
Scriitorul făcu ochii mari şi zise:
— Tu — un Lei Feng al zilelor noastre? Ei bine, atunci despre tine am să scriu. Chiar vreau să scriu despre tine, donatorul care salvează vieţi, precum un Lei Feng al zilelor noastre. Însă tu iei bani pentru sângele vărsat, spuse apoi încet scriitorul.
— Şi ce? Tot merit să se scrie despre mine, răspunse donatorul apucând disperat ultima vorbă a scriitorului. Eu sunt mai Lei Feng decât Lei Feng şi, apoi, dacă scrii despre mine, nu mai trebuie să asculţi poveştile altora, să „te duci în mijlocul maselor“ şi să „înveţi ce e viaţa prin experienţa personală“1. Şi să-ţi mai zic ceva, cândva am donat de două ori într-o singură zi, în locul unuia desemnat de Partid. Aşa ceva nici Lei Feng n-ar face. Şi tu ştii bine ce fapte bune am mai făcut eu în trecut.
Donatorul apucă sticla cu băutură, turnă puţin în paharul scriitorului, apoi ce mai rămase turnă în al lui, după care se duse să aducă nişte chibrituri.
— Trebuie să scrii despre mine, mi-ai promis, spuse donatorul în timp ce îşi aprindea ţigara. Altminteri de mult aş fi renunţat la ocupaţia asta.”
